Presărând povești, precum și aspecte științifice, Alina și Codruța au petrecut alături de noi aproape o oră imersându-ne în domenii foarte diferite și totuși cu aspecte comune. Au fost multe lecții de-a lungul serii, ne vom opri doar la una, încercând să unim punctele între domeniile prezentate de cele două invitate:

• Multe lucruri pe care le folosim zilnic au istorii fascinante. Uneori luăm aceste lucruri for granted, ca și când ar exista dintotdeauna, fără să ne întrebăm cum au apărut ele, care le este istoria. În Coreea, de exemplu, a apărut în urmă cu câteva secole tiparul mobil – literele erau imprimate pe bucăți de lemn ca niște zaruri (în jur de 100.000 de caractere), iar tipograful ambulant mergea din casă în casă la cei care voiau să își tipărească un text.
• Să ne lăsăm mintea deschisă atunci când ne întâlnim cu lucruri noi, cu situații noi, să evităm să le înghesuim în „sertarele pre-definite” pe care noi ca adulți ni le-am construit în minte. Facem asta ca să reducem incertitudinea considerată un pericol pentru creier. Dacă însă reușim să ne întrebăm mai repede „ce fac cu asta?” și mai rar „la ce sertar aparține?”, reacția la incertitudine și pericolul perceput se reduc.
• Kahnemann spunea că atunci când vrem să stăm de vorbă cu noi înșine este foarte sănătos să o facem la persoana a II-a (să evităm să ne spunem „sunt neîndemânatică” și să ne spunem „X, ce neîndemânatică ești!”, poate și cu un pic de umor). Non-identificarea persoanei cu comportamentele sau cu Alter-Ego-urile sale este considerată de multă vreme una dintre sursele de menținere a sănătății emoționale, de antrenare a mecanismelor de coping (de a face față) în întâlnirea cu boala, dar și de învățare sănătoasă prin feedback focusat pe comportamente și nu pe persoană.
• Aceleași elemente le găsim la cei care încă practică șamanismul în Coreea și care tratează bolile ca spirite, pe care le antromorfizează. Ei numesc bolile oaspeți (folosesc non-identificarea cu boala) și, așa cum știm, oaspeții vin, îi tratăm cât de bine putem, dar apoi ei pleacă. Această imagine umple de speranță relația cu boala. Niciun oaspete nu vine să rămână pentru totdeauna.
• Cercetătorii care se ocupă acum de COVID-19 menționează adesea că e nevoie să tratăm boala/ virusurile cu mult respect (antromorfizare).
• În psihoterapie, primul mod în care se lucrează cu deculpabilizarea pacientul este separarea față de boala lui (pacientul nu ESTE depresiv, ci ARE depresie).
• Eșecul fundamental atunci când ne întâlnim cu un „oaspete” este ca, la plecare, acesta să ne lase cum ne-a găsit, fără să ne schimbe sau fără să ne schimbăm pe parcursul vizitei lui. Întrebarea este ce îi dăm oaspetelui ca să plece (cum spun șamanii din Coreea)?