Cine nu s-a simțit, măcar la un moment dat, în război cu viața însăși? Ne războim cu noi înșine, ne războim cu alții, ne luăm la trântă și cu viața, uneori.

Și dacă tot suntem în război cu noi, cu toți și cu toate, atunci e bine să mergem înainte înarmați. Conform lui Martin Seligman, cea mai potrivită armă este chiar reziliența (vezi programul Comprehensive Soldier Fitness).

Reziliența poate fi tradusă drept capacitatea cuiva de a reveni la normalitate după ce a suferit un șoc (emoțional, economic, etc.). Bambusul, de exemplu, are această flexibilitate de a se apleca și a se mișca cu trauma, mai degrabă decât să fie rigid, neînduplecat și, în cele din urmă, vulnerabil la o mișcare neașteptată și laterală. Această capacitate de a ceda grațios, de a te mișca neliniar, de a ceda, mai degrabă decât de a rezista, poate fi esențială pentru oricine. Făcând toate acestea te poți observa, până la urmă, înflorind în munca pe care o faci, în relația de cuplu și în viață, în general.

La sfârșitul anilor `60, o echipă de cercetători a descoperit neputința învățată. Câinii, șobolanii, șoarecii și chiar gândacii care au avut parte de un șoc ușor dureros asupra căruia nu au avut niciun control, l-au acceptat în cele din urmă, fără a încerca să scape. S-a demonstrat că ființele umane fac același lucru.

Cu toate acestea, în mod ciudat, aproximativ o treime dintre persoanele care se confruntă cu șocuri inevitabile nu devin niciodată neajutorate. De ce? Pentru că sunt optimiste.

Oamenii care nu renunță au obiceiul de a interpreta eșecurile ca fiind temporare, locale și schimbătoare, iar deseori îi auzi spunând: O să treacă repede; Va fi bine; Este doar această situație.

Așadar, cum am putea imuniza oamenii împotriva neputinței învățate, împotriva depresiei și anxietății și împotriva renunțării după eșec? Învățându-i să gândească ca niște optimiști.

Pașii sunt următorii:

• • Înțelegerea răspunsului la eșec, care include credințe spulberate despre sine, despre ceilalți și despre viitor;
  • Reducerea anxietății prin tehnici de control al gândurilor și imaginilor intruzive;
  • Angajarea în auto-dezvăluire constructivă. Îmbutelierea traumei sau eșecului poate duce la agravarea simptomelor fizice și psihologice, astfel încât e de încurajat să ne spunem poveștile de viață;
  • Crearea unei narațiuni în care eșecul este văzut ca o parte din drum ce sporește aprecierea paradoxului – pierdere și câștig, durere și recunoștință, vulnerabilitate și putere;
  • Articularea principiilor de viață. Acestea cuprind noi modalități de a fi altruist și de a crea o nouă identitate.