E bine de știut și de clarificat de la bun început faptul că bucuria există. Ea a fost văzută, a fost pictată, admirată, sculptată, atinsă, cântată, fredonată și, de foarte mulți, îndelung căutată. A fost recunoscută ca experiență umană esențială cu mult înainte ca noi să începem să o măsurăm, să o optimizăm sau să o transformăm în obiectiv de dezvoltare personală.

Bucuria a fost cântată în Oda Bucuriei, poemul scris de Friedrich Schiller în 1785, un text despre fraternitate, demnitate și depășirea separării dintre oameni. Mai târziu, Ludwig van Beethoven a pus acest text pe muzică în finalul Simfoniei a IX-a, creând una dintre cele mai puternice expresii culturale ale bucuriei colective. Nu întâmplător, această muzică a devenit Imnul Uniunii Europene: nu ca expresie a triumfului, ci ca simbol al unității în diversitate. Bucuria, aici, nu este un solo, ci un cor.

Bucuria a fost sculptată de artiștii Antichității și ai Renașterii în chipurile senine ale Grațiilor, mai ales ale Euphrosynei, zeița bucuriei calme, a armoniei și a grației. Nu exuberantă, nu extatică, ci așezată, relațională, vie. A fost pictată de Botticelli, în dansul fluid al corpurilor, de Matisse, în formele simple și vibrante ale vieții care curge, și de Chagall, în plutirea oamenilor care se întâlnesc dincolo de gravitație.

Bucuria a fost filmată, poate neașteptat, nu în scenele de victorie, ci în cele de reconectare: în cinema-ul lui Charlie Chaplin, unde umorul devine formă de supraviețuire, în filmele lui Federico Fellini, unde viața pulsează în imperfecțiune, sau, mai recent, în animația Inside Out (Pixar), unde bucuria nu învață să domine, ci să facă loc tristeții pentru ca viața să poată fi trăită pe deplin.

Bucuria a fost scrisă și gândită de filosofi. De la Aristotel, care o lega de viața trăită în acord cu propria natură, la Spinoza, care o definea ca o creștere a puterii de a fi, bucuria nu a fost niciodată redusă la plăcere sau la confort. A fost înțeleasă ca semn al expansiunii vieții, nu al evitării durerii.

Și totuși, în ciuda acestei prezențe constante în cultură, bucuria rămâne adesea greu de prins în viața de zi cu zi. O dorim, o invocăm, o punem în obiectivele noastre personale sau organizaționale, dar o trăim fragmentar. Poate pentru că am ajuns să o confundăm cu alte lucruri care îi seamănă, dar nu sunt ea.

Una dintre cele mai frecvente confuzii este cea dintre bucurie și fericire. Fericirea, așa cum este ea discutată în psihologie, este de multe ori o evaluare: o privire de ansamblu asupra vieții, un răspuns la întrebarea „cum stau, per total?”. Bucuria este altceva. Este o emoție trăită, prezentă, care apare în corp înainte de a fi pusă în cuvinte. Nu are nevoie ca viața să fie rezolvată, coerentă sau perfectă pentru a se face simțită.

De fapt, una dintre descoperirile importante ale cercetărilor recente este că bucuria poate coexista cu emoții dificile. Putem simți bucurie și tristețe, bucurie și oboseală, bucurie și incertitudine. Asta o face diferită de fericirea înțeleasă ca stare global pozitivă. Bucuria nu neagă realitatea, ci o face, pentru o clipă, locuibilă.

Neuroștiințele aduc aici o claritate suplimentară. Creierul nostru face diferența între dorință și bucurie trăită, deși cultura contemporană le amestecă frecvent. Dorința este legată de anticipare, de „mai mult”, de următorul obiectiv. Este susținută de dopamină și ne ține în mișcare. Bucuria, în schimb, este asociată cu alte procese neurochimice, care țin de suficiență, siguranță și conectare. De aceea, bucuria nu este euforică. Nu accelerează. Nu agită. Este, mai degrabă, așezată.

Poate tocmai aici apare una dintre marile dificultăți ale vieții moderne: trăim mult timp în defensivă. Nu pentru că am greșit, ci pentru că viața ne-a cerut asta. Ne apărăm prin control, perfecționism, hiper-analiză, tăcere, cinism sau hiper-funcționalitate. Sunt strategii care ne-au ajutat să ne adaptăm, să facem față, să mergem mai departe. Problema nu este că le avem, ci că le transformăm, fără să ne dăm seama, în mod de viață.

Când apărarea devine permanentă, viața poate arăta bine din exterior și totuși să fie trăită cu un sentiment vag de uscăciune interioară. Funcționăm, livrăm, performăm, dar ne simțim tot mai deconectați de noi înșine și de ceilalți. Bucuria nu dispare printr-o dramă, ci printr-o îndepărtare lentă. Opusul ei nu este tristețea, ci înstrăinarea.

Un lucru esențial, confirmat atât de cercetare, cât și de experiența umană de secole, este că bucuria nu este un fenomen solitar. Ea apare în relație. Sistemul nostru nervos se reglează împreună cu alți oameni. Ne liniștim în prezența cuiva sigur. Ne deschidem când nu trebuie să demonstrăm nimic. Emoțiile pozitive sunt, literalmente, contagioase.

Poate că întrebarea importantă nu este „cum să fiu mai bucuros?”, ci „unde, în viața mea, nu mai trebuie să mă apăr?”. Unde pot lăsa garda jos, chiar puțin? În ce relații, în ce contexte, în ce momente corpul meu ar putea să se relaxeze fără teamă?

Bucuria nu este un obiectiv de atins și nici o stare de menținut. Este un semn. Semnul că, pentru o clipă, viața a devenit locuibilă. Nu vine când totul se rezolvă, ci când nu ne mai apărăm de viață inutil.

Și poate că, pentru început, asta este suficient.