Articole
Traumă și reziliență
A vorbi despre traumă și reziliență în același articol este ca și cum am face un salt de la primul etaj la ultimul, într-un zgârie-nori. Trauma se întâmplă atunci când suntem copleșiți de evenimente, iar capacitățile noastre de a face față sunt cu totul depășite. Reziliența se referă tocmai la elasticitatea acestor capacități de a ne cuprinde și proteja de experiența dăunătoare. Prin urmare, acolo unde reziliența este, traumatizarea nu se întâmplă. Acolo unde, din diverse motive, reziliența lipsește, se întâmplă traumatizarea.
Dar să stabilim ce înseamnă o traumă. Tot ceea ce se întâmplă fără voia noastră, prea intens, intruziv, fără a ne da timp pentru a pregăti o reacție este o traumă. Conform literaturii de specialitate, trauma se împarte în trei mari categorii:
- Trauma de tip șoc (care presupune trăirea unui eveniment periculos, foarte intens);
- Trauma dezvoltării (care se referă la tipurile de abuz prin care copiii trec în perioada de creștere);
- Trauma transgenerațională (ceea ce ne este transmis de la generațiile anterioare).
Prin urmare, o multitudine de tipuri de abuz, de la neglijența părinților, abuz sexual, experiența războiului și până la traumele pe care familia de origine le păstrează ca secrete și le transmite inconștient mai departe, toate au un potențial crescut de a ne răni și de a lăsa în noi urmări pe care le vom denumi generic semne ale traumei.
Între aceste semne voi enumera, fără a cuprinde întreaga listă, câteva: detașarea emoțională, amorțeala emoțională, coșmaruri, atacuri de panică, retrăirea evenimentului traumatic precum un flash-back, dependențele de toate felurile, tulburări anxioase și depresive, dificultatea de a avea încredere în cineva, probleme de atașament, dificultatea de a menține o relație, dificultăți în concentrare sau în urmarea unui plan. Lista este lungă și cuprinde dificultăți variate care pot sau nu să se constituie într-un diagnostic de tulburare mintală.
Pentru a înțelege mai pe îndelete legătura dintre evenimentele de viață traumatizante și dificultățile psihologice ulterioare recomand studiul ACE, care a arătat că existența a doar patru evenimente adversive în copilărie cresc cu 700% riscul de a suferi de alcoolism în perioada adultă. Aceste experiențe adversive reprezintă: divorțul părinților, a fi martor la abuzul mamei, a avea un membru de familie care suferă de alcoolism sau orice altă formă de dependență și așa mai departe.
Dacă privim din această perspectivă, majoritatea dintre noi suntem niște supraviețuitori. Chiar și așa, a fi supraviețuitor este suficient de bine. Unii dintre noi se „târăsc”, alții „umblă”, alții „aleargă” și puțini, foarte puțini „zboară”. În ce constă diferența? Ce îi determină pe unii să nu se poată desprinde de cercul vicios al durerii și pe alții să îl lase în urmă?
Gabor Maté evidențiază un lucru important pe care l-au spus și alții înaintea lui și despre care, cred eu, merită transmis mai departe. Parafrazându-l, ideea ar suna cam așa: nu contează atât de mult cum ai fost abuzat și de cine, contează faptul că în acest proces ai pierdut legătura cu sinele tău. Cu alte cuvinte, în locul continuității în felul în care simți viața din tine și pe cea din jurul tău, s-a produs o ruptură care te-a aruncat într-o rotiță de șoricel, în care te învârți în gol. Ai putea crede că faci ceva cu viața ta, însă ceea ce se întâmplă este faptul că îți irosești energia pentru a te lupta cu demonii trecutului, fiind complet orb la cine ești și ce poți face astăzi.
Trauma produce și modificări ale creierului. Prezentul, trecutul și viitorul se amestecă, astfel că răspundem din reacția fugă-luptă, indiferent de situație. Pentru că amigdala, structura responsabilă cu procesarea stimulilor periculoși va vedea pericol peste tot. Cortexul prefrontal medial – cel responsabil cu liniștirea amigdalei, inundat de hormonii stresului, nu va reuși să transmită mesajul de liniștire. Prin urmare, locuri și oameni siguri, care nu îți vor răul, vor părea periculoși, suspicioși și amenințători.
În funcție de trauma trăită, poți avea dificultăți în a identifica pericolul atunci când apare și te vei trezi în situația de a fi victimizat încă o dată. Astfel, învățarea este puternic încetinită. Hipocampus-ul responsabil de capacitatea noastră de a învăța este și el afectat.
Din fericire, creierul uman este cel mai inteligent organ, așa cum am citit cândva și poate să se re-programeze. Dacă trauma ne-a programat să vedem pericol peste tot și să reacționăm în consecință, există metode prin care putem șterge programul și instala unul flexibil. Acesta este procesul vindecării.
Așadar, atunci când vorbim despre traumă, reziliența începe să se manifeste abia în momentul în care decidem să ne implicăm într-un proces de vindecare.
Când vorbim despre vindecare în traumă, este imperios necesar să recunoaștem trauma ca experiență integrată a existenței umane. Momente de intruziune brutală apar pe tot parcursul vieții unui om, de la concepție la moarte. Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat și te-a traumatizat, contează mai puțin. Contează mai puțin detaliile unei traume precum contează urma pe care a lăsat-o în tine. De altfel, în procesul de vindecare al unei traume este foarte importantă evitarea retraumatizării pacientului, care se poate întâmpla tocmai atunci când se caută să se evidențieze detaliile. Nu este un demers complet greșit, dar nu acesta este scopul.
Scopul este de a crea o nouă stare de siguranță și calm interior pe care persoana le-a pierdut sau nici nu le-a avut vreodată. Peter Levine spune că atunci când ajungem să lucrăm cu trauma, există două tipuri de energii complexe cu care învățăm să jonglăm. Metafora pe care o oferă este cea a două vortexuri care te pot aspira, dacă nu ești pe fază.
Primul vortex este cel al durerii, în care este ușor să cazi pentru că ai căile neuronale bine bătătorite. Cel de-al doilea este contra-vortexul deschiderii și venerației, uimirii. În vindecare, învățăm să recunoaștem contra-vortexul. Cu cât putem să recunoaștem că viața cuprinde durerea, deschiderea și venerația la un loc, cu atât putem să ne gestionăm emoțiile și trăirile mai ușor. Într-un final, suntem invitați să ne lăsăm preluați de contra-vortexul deschiderii și venerației, descărcând durerea, eliberând-o și lăsând fluxul vieții să ne străbată și să ne ghideze existența.
Există moduri variate în care putem să ne întoarcem la energia vieții. Cele mai bine documentate metode folosesc puterea de auto-vindecare a corpului. Acestea dezvoltă capacitatea de a te (re)conecta cu un prezent al calmului și siguranței. Este ca și cum ți-ai transmite mesajul că „acum ești aici, acum ești OK. Orice ar fi fost, s-a terminat, ai supraviețuit. Dacă te asculți cu adevărat, constați că ai atât de mult de oferit și de primit. Ia uite, dacă privești pe fereastră vei vedea o lume întreagă, care freamătă de la atâta energie. Du-te și fii parte din ea!”
După ce am muncit mult pe vindecarea unor traume apăsătoare, un pacient mi-a povestit că se pregătea de o mutare, care în mod normal l-ar fi stresat peste măsură. Începuse să simtă anxietatea și gânduri negative despre cât de greu va fi îi invadau deja mintea. Totuși, de data aceasta, pentru un moment s-a oprit și s-a uitat pe fereastră. Acolo a văzut pădurea. A realizat dintr-o dată că alături de această pădure crescuse și avusese parte de momente atât de frumoase. S-a oprit din împachetat și ruminat, privind pădurea. Câteva lacrimi i-au curs pe obraz și s-a lăsat cuprins de un sentiment de bucurie și recunoștință. Anxietatea părea că s-a evaporat, deși era încă acolo, dar nu mai avea putere. Intrase în contra-vortexul deschiderii la experiență și venerării vieții despre care ne vorbește Levine. Părea că indiferent de ce urmează, el va putea să se descurce cu entuziasm.
Vindecarea însemnă mai mult decât o singură astfel de experiență. Reziliența este capacitatea noastră de a ne poziționa deasupra traumei, de a vedea cele două vortexuri și de a alege să eliberăm durere, în timp ce ne lăsăm cuprinși de fluxul vieții.
Așa cum poți remarca, nu este o simplă abilitate măsurabilă și observabilă la un anumit moment. Reziliența în traumă este precum antrenamentul pe care îl practică sportivii de performanță. A ajunge pe podium, a excela într-ale vieții presupune concentrare, exercițiu constant, compasiune și o sete nestinsă după aceste experiențe de vârf, care sunt la granița dintre împlinirea emoțională și spirituală.
Nu întâmplător, Gabor Maté vorbește despre Înțelepciunea Traumei. Vindecarea traumei nu doar că te scoate din negura ființei tale, dar te poate propulsa într-o zonă a integrării. Aici, partea ta fizică, emoțională, socială și spirituală se împletesc, devin fațete ale aceleiași experiențe, iar tu devii UNUL.
Recomandări
- Peter Levine – Healing Trauma: Restoring the Wisdom of Your Body, Sounds True Inc, 2008;
- Gabor Maté – The Wisdom of Trauma, curs 2021.
Despre autor
Diana BERINDEI
Trainer, psiholog & psihoterapeut
Pentru Diana, ceea ce se întâmplă în procesul de formare înseamnă o îmbogățire a experienței și o lărgire a percepției din ambele roluri – cel de trainer și cel de trainee. Crede în puterea învățării continue de-a lungul vieții și consideră trainingul un proces creativ, care aduce întotdeauna oportunități noi.
Recommended Posts
